[corp, muncă, queer: variațiuni]
text (neterminat) scris în august 2023. e structurat pe/prin combinări ale cuvintelor din titlu, puse împreună pentru o antologie despre munca feministă. textul a rămas, așa cum se vede, doar o schiță (dintre cele trei părți componente doar prima este începută). mi se pare totuși important să revăd aceste mici fragmente. credeam că acest text trebuie terminat, dar recitindu-l am realizat că e mai vital să fie criticat, așa cum îl văd acum, în octombrie 2024.
[corpul de muncă queer// despre cultura queer autohtonă]
prima variațiune face referire la o anumită cultură queer autohtonă. recitind acum, realizez că nu îmi dau seama dacă mai înseamnă ceva pentru mine. când am configurat textul în cap îmi amintesc că voiam să fie și omagial într-o oarecare măsură, optimist, desigur, înțeleg, dar era mai degrabă intenția și de a sărbători acest ceva cultural pe care îl întrevedeam. acum am mai multe probleme cu un astfel de demers. pe de o parte, nu mai am deloc intenția sau dorința de a aduce omagii-monument unei culturi. pe de altă parte, nu mai am intenția de a scrie despre dinamici culturale „revoluționare”. am intenția de a practica astfel de dinamici. într-un an și un pic am realizat la nivel corporal că acele pretinse dinamici culturale (inclusiv în textul comentat aici) sunt cel puțin amăgitoare. pe scurt, ce vreau de fapt să zic aici: nu aș mai scrie despre cultura queer autohtonă, ci despre cum aceasta trebuie adresată critic, despre cum aceasta își poate și ea structura cu putere propria dinamică colonial-capitalistă.
ce are cultura queer autohtonă de arătat este în acțiune și pentru asta nu pot decât să fiu fericitx. mă aflu între oamene care își pun propriile situări fragile în pericol pentru a vorbi despre Palestina. mișcarea pro-Palestina de la noi este (și) o mișcare queer. „cultură” devine un termen mult prea mic pentru ce ar trebui să cuprindă. e vorba aici de muncă (directă).
[uneori, când scriu, am impresia că trebuie să scriu o întreagă cultură queer autohtonă. nu singurx, nu asta vreau să spun. există totuși o anumită responsabilitate pe care o simt. asta pentru că doar recent a început să se configureze un corp de muncă queer autohton.]
pasajul ăsta e puțin înfiorător, știam încă de pe atunci. l-am citit la cenaclu și am simțit cum mi-a stat în gât. l-am lăsat nu pentru că eram de acord cu el, ci pentru că asta simțeam. gândurile de singurătate sunt periculoase oriunde, și în texte. ideea fragmentului era de fapt legată de faptul că o persoanx queer care produce orice în cadrul acestui corp de muncă queer este pusă în fața unui volum atât de mare de spațiu gol, nedefinit și necartografiat, încât se simte singurx. în ultimul timp am ajuns în sfârșit să știu cu siguranță că astfel de gânduri nu numai că sunt descumpănitoare, dar sunt instrumente ale capitalismului imperialist, instrumente la care anumite trăsături de personalitate și valori de ale mele erau destul de sensibile.
anul dintre acest text și aceste comentarii a fost primul an al Holocaustului palestinienilor. în acest an am întâlnit foarte mult utilizate structuri discursive de tipul Palestina ne învață despre sau palestinienii sunt o lecție de. Palestina nu este o lecție, genocidul nu este o narațiune din care să fie extrase ideile principale. într-adevăr, acest an a dezvăluit vestul imperial în forma sa de bază și în același timp ultimă: o mașinărie industrială a crimei. dar cui a dezvăluit? aceluiași vest. să ne abținem, deci, din a face din Palestina o lecție de istorie. oprimarea, genocidul și apartheidul au fost și sunt realitatea palestinienilor.
și atunci ce vreau să spun prin am ajuns să știu cu siguranță? vreau să spun că absolut tot ceea ce înseamnă viața mea s-a schimbat complet, prin alegerea constantă de a face ceva. de a face ceva fără să știu cum se face, de a face ceva descoperind sau inventând în timp ce fac. a învăța are valențe de putere și valențe teoretice prea puternice. este și un timp al învățării, da, dar timpul dublu al dez/învățării ca însoțitoare-consecință a praxisului politic de revoltă nu poate fi notat. se întâmplă mereu. această altfel de învățare este dinamică și o resursă extraordinară. de cele mai multe ori este același lucru cu furia.
ori așa ceva nu se poate întâmpla decât prin comunitate, decât înfuriindu-te laolaltă cu altx. dacă anul trecut era posibil gândul din acest fragment, acum îmi este imposibil să mă gândesc că pot face orice fără comunitățile de revoltă de care aparțin. acel gol necartografiat este o iluzie nocivă. munca de revoltă făcută împreună cartografiază în timp real ceea ce se construiește. în fapt, e metoda etică de a umbla acele spații: nu necartografiat de cunoscut (colonial!), ci produceri de mediu împreună, prin furie și revoltă. prin imaginație radicală care nu poate fi decât la comun.
[simt o dorință enormă de compensare culturală, cred că toată această superbă scenă queer o simte.]
aici era doar o explicitare a acelui gol. scena queer e superbă totuși (tocmai am terminat de citit manuscrisul unei poete prietene, da, scena queer e superbă, mai ales cea care urmează să apară, care urmează să se facă). scena queer este o scenă a revoltei și trebuie să rămână așa.
[îmi e foarte greu să mă consider scriitorx. dintr-o parte trage de mine acea deziluzie că sunt datoare să contruiesc o literatură. din altă parte mă îngroapă o rușine, o neputință de a mă simți, de a mă numi, scriitorx. îmi e cât de cât mai ușor să spun: scriu sau uneori scriu, dar să zic cu voce tare sunt scriitorx mi se pare cumplit.
motivele sunt unele caracteristice mie, dar unele în comun, cred, cu alte persoane care fac parte din acest corp de muncă queer actual. dintre cele din urmă, există probabil o mare rușine. o rușine a imposturii, o rușine a abjectului, o rușine de familie, o rușine a îndrăznelii nesimțite, o rușine de mine, o rușine de faptul că îndrăznim să facem ceva ce nu am avut.]
statut și rușine. mi-ar plăcea să cred că era ceva mai dens decât statutul, dar nu cred. în orice caz, chiar nu mă interesează să mai fiu scriitorx. mă interesează, totuși, să scriu. ca o alunecare spre acțiune.
despre rușine pot să spun doar că poate fi obliterată radical, cel puțin temporar. perspectiva terapeutică asupra rușinii pune, desigur, accentul pe subiect: cum poți să te adaptezi astfel încât să scapi de rușine?. întrebarea ar trebui să sune așa: ce pot să fac astfel încât să nu îmi mai fie rușine de mediul în care trăiesc? cum pot schimba dinamicile mediilor rușinii astfel încât aceasta să nu mai stea în calea unui praxis decolonial? se poate doar prin acest praxis decolonial, care face posibilă acea obliterare radicală a rușinii. rușinea nu își mai găsește locul atunci când e chestionată înspre afară. rușinea nu are resurse să se întrețină atunci când praxisul este decolonial. rușinea este o armă a imperiului.
[a face, a pune laolaltă un corp de muncă queer autohton presupune în primul rând că acest corp e diform. dacă la finalul zilei chestiunea acestui corp e ușor de înghițit, atunci ceva a fost omis, cinevax a fost omisx. anatomia acestui corp nu trebuie să poată fi scrisă, poate doar o fiziologie politică i s-ar putea desemna.]
aici aș adăuga niște observații privitoare la producerea de texte de artă pe teme politice. mă refer aici la cazul specific al punerii în pagină (în sens larg, orice mediu artistic) a unui text militant pentru o anumită cauză externă pentru autorx. acest externă merită discutat îndelung, mai ales la noi, unde o astfel de problematică este redusă mereu la dileme ale reprezentării. literatura queer-feministă radicală respinge reprezentarea ca activitate estetică de putere. în fapt, reprezentarea este ceva depășit. autorx are responsabilitatea de a se prezenta. în textele de artă activist-politice autorx are responsabilitatea de a prezenta critici asupra propriilor metode. metode ale praxisului de zi cu zi, ale politicilor care x formează și care vorbesc natural prin gesturi ale imperiului. această prezentare este o denaturalizare. desigur, și asupra metodelor artistic-literare. mereu în plan secundar, consecință a primelor.
considerând astfel lucrurile, totx putem lua act de rezistență și rebeliune în ceea ce scriem. de fapt, trebuie să luăm. pentru mine, a scrie despre cinevax nu este a reprezenta pe cinevax, este a face loc pentru ca acex cinevax să poată vorbi pentru e(x). să faci spațiu în jurul tău pentru a putea asculta vocile persoanelor neascultate. această pregătire a spațiului este deranjantă, evident, pentru spațiile colonial-patriarhale ale reprezentării ca economie a puterii, dar trebuie să fie neapărat deranjantă și pentru autorx în sine. altfel nu are niciun sens. activitatea decolonizatoare în literatură descentrează autorx, x face incomodx. mai ales prin faptul că a face spațiu celorlaltx presupune actul radical de a te da la o parte și a asculta.
[nu vreau să zic că această cultură queer ar trebui să respecte ontogeneza canonică a istoriilor artelor. (în fapt, nu contează). departe de mine așa ceva. cred că feminismele au produs o mutație prea importantă. și se va zice: nu înțelegi mecanismele istoriei, te amăgești. ideea e, pentru mine, că dacă teoria te anesteziază politic, atunci e proastă. și dacă teoria deschide căi politic-practice active de demantelare a puterii și dacă face posibile dreptăți sociale reale, atunci consistența sa mai puțin contează. nici nu poate fi altfel. pentru o privire conservatoare , feminismele sunt inconsistente tocmai pentru că acele consistențe logico-sociale sunt obiectul criticii lor, și fundamentele oricărei discriminări. absolutul sau absurdul ne anesteziază. și ce? vai, nimic nu are sens. ce ne va fi dat nouă? de ce nu putem aluneca spre toate au sens? toate îmi cer responsabilitate? absolutul și absurdul sunt expirate, dar încă consumate. din nefericire, au fost mereu doar perdele ale puterii. ale abuzului. ce ar trebui scris ca opțiunea să fie un real aici, un real acum, o deontologie politică reală? pentru ca indeterminatul să nu mai fie o opțiune? nu știu, important e să continuăm să scriem.]
important este să lucrăm pentru căderea imperiului, cu optimisme radicale și mereu deranjante. și să scăpăm de exprimările astea cam fandosite și care pot produce neînțelegeri periculoase. ce voiam să zic este că atât catastrofarea, cât și neutralitatea, ambele opțiuni politice, sunt complice la opresiuni. ambele sunt privilegii care trebuie depășite.
[o altă condiție pentru ca acest corp să se dezvolte ar fi cel al condițiilor de mediu.]
de fapt: o altă condiție pentru un mediux radical ar fi ca acest corp să se dezvolte.
[scriu aceste rânduri pentru a mă putea simți scriitorx. scriu aceste rânduri pentru a nu îmi mai fi rușine să spun că sunt scriitorx. scriu aceste rânduri pentru a nu îmi mai fi frică. totul e pe față acum, zgâiți-vă la indolența mea. scriu pentru a nu mă rușina că scriu. pentru a nu mă rușina că vreau, îmi doresc să fiu scriitorx. pentru că decid, acum, că merit să scriu. pentru ca un viitor queer să nu mai presupună ani pierduți, întregi vieți netrăite pentru simplul fapt de a merge pe stradă, de a te înfățișa în viață. chiar dacă mă simt penibilă, chiar dacă mă simt prost, îmi iau titlul de scriitorx și mi-l tatuez între fese. căutați-mă acolo de el dacă îl vreți înapoi.
pentru toate monstruozitățile acestei țări sfinte]
acum când nu mai am nicio rușine, iată, nu mă mai gândesc absolut deloc la asta. nu cred că poate să îmi pese mai puțin de statutul de scriitorx. bine că nu am făcut respectivul tatuaj.
superbele monstruozități să se revolte.
[corpul de muncă, queer/ despre drag-ul queer în piața de muncă
corpul, de muncă queer
despre queerificare prin munca queer]
ne/scrise.
